Home > Uncategorized > Those magnificent men and their flying machines

Those magnificent men and their flying machines

images Am inceput cu o bicla ruseasca, cand aveam 6 ani. Am mers cu roti ajutatoare o vara intreaga, pana cand bunica-miu, enervat la culme de lipsa totala de progrese, a pus mana pe surubelnita si mi le-a dat jos. Ma tii, Petrica? Te tin, ba, da-i tare din pedale si io te imping! Tare. Mai tare. Bicicleta albastra statea, in mod inexplicabil, in echilibru si satul fugea si eu abia ma tineam de ghidon, cu picioarele atarnate, undeva sus spre cer. E ca lumea!!!! M-am intors. Imi daduse drumu’ demult, am cazut, m-a busit plansu’. Cand m-am ridicat, invatasem sa merg. A urmat un Pegas rosu, pe care am mers pana prin liceu, dupa care am descoperit berea si tricoul cu formatie si telefonul ei. Si, cine dracu’ sa se mai gandeasca la altceva? Prin anul intai de facultate, in camera de patru, in care stateam sapte insi, a aparut o bicla, care facuse, probabil, razboiul, cu care ne dadeam noaptea prin Bucuresti. Intr-o noapte, aproape ca l-a busit o masina pe un coleg si atunci ne-am oprit. Pana anul trecut, cand m-am hotarat sa ma dau iar cu bicla si un prieten mi-a facut cunostinta cu La PoderosaImag000. Ea este incapatanata si ii atarna lantul si scoate niste zgomote greu de identificat si schimba vitezele cand si cum are chef si are franele slabe. O urasc si mi-as dori sa dau cu ea de asfalt si sa o las calcata de un jeep in care sta un umflat transpirat si cu lant de aur, dar o iubesc ca pe dracii aia nebuni…Sigur, as fi vrut sa fie mai noua, mai cu un cadru’ usor si cu schimbatoare rapide, dar, de cand ne-am cunoscut, mergem impreuna peste tot: la scoala si la munca, la munte si la mare, pe trotuar si pe sosea. Si, dupa o vreme, n-are cum sa nu ti se bage pe sub piele dihania asta albastra pe doua roti. Ii povesteam unui prieten cat de bine e acum in oras, fata de anii studentiei. E periculos? Ba, nu chiar, da nu tre’ sa te bagi ca tampitu’…O iei usor si incerci sa nu incurci pe nimeni…N-am patit nimic de aproape doi ani!

Ieri am prins gaura neagra a karmei negative: am lovit o dacie, care nu a acordat prioritate (coafura rezista-minimal damage), apoi m-am certat cu un bou care parcase pe pista de biciclisti si facea gura: de ce pui, ba, mana pe masina lu’ je? si am urcat o bordura aiurea (de generatie noua, tare ca piatra si inalta de 30 de cm)  si am cazut in bot.

De ce cantam noi acest cantec? De ce sa-ti bati capu’? Nu ai un minim de infrastructura, iar mersul in oras e un sport extrem, mai degraba decat o chestie relaxanta: pe trotuar, te injura pietonii, pe strada soferii. Pistele de bicilisti sunt, in marea lor majoritate, opera unui cretin comunist: Mda, aici, unde tin io destu’, sa trasati niste dungi, ba, si sa demolati niste biserici, ca o sa facem un cartier si…Ia stati, ba, asa… Hai sa-i bagam pe fraieri pe trotuarul si asa inghsuit de masini, ca sa fie bine, ma rog, in limita legii. Gata! Acu’ hai sa-i frigem un mic si-o bere, pana deseneaza baietii pistele.

De ce sa te chinui? O fi in trend… si poti sa o frigi ca nebunul in club: draga, eu merge pe bicicleta la serviciu, ea beton, el ozone. O fi vreo isterie colectiva. O fi vreo tacaneala pasagera, care are ca efect un numar din ce in ce mai mare de transpirati, pedaland ca nebunii in toate directiile. Pentru ca, fara doar si poate, numarul bicilistilor a crescut. Sunt la tot pasul si nu sunt numai barbosi si cu ochelari sau pitiponci de bani gata. Sunt oameni normali, care aleg sa dea cu pedala in bordurile puse aiurea si sa se fereasca de traficul tampit (de ce dracu’ si-or cumpara masini, daca tot stau pe loc dimineata si seara?) si sa incerce sa nu loveasca pietonii atrasi ca un magnet de dungile colorate ca in cartea lui OZ.

Eu aleg chinul din trafic pentru ca imi place bicicleta mea. Imi plac strazile noaptea. Imi plac luminile orasului, imi place vantul si imi place sentimentul de independenta pe care il am atunci cand pedalez. E ca la balet, e ca la biliard sau la baschet. E ca atunci cand dansezi cu tipa pe care o iubesti: simti ca totul pe lume e asezat acolo unde trebuie, nu lipseste nimic si nimic nu e in plus. Si lumea curge ca un rau peste tine si totul a fost facut, tot ce trebuie sa faci e sa deschizi ochii si sa te bucuri.

Aici e un exemplu de gratie extrema, iar aici e o forma de balet urban asezonat cu o melodie pe masura. Si partea misto: nu trebuie sa te dai extrem sau ca un expert, ca sa te simti cum se dau baietii astia…

Advertisements
Categories: Uncategorized
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: